De ce scriu?

La 7 șapte ani am primit cadou de Crăciun o carte de povești, Povești nemuritoare de Petre Ispirescu. Nu știam să citesc, la școală abia făceam alfabetul, așa că a căzut pe mama și bunica să-mi aline curiozitatea, citindu-mi poveștile din carte. 

Asta doar m-a ambiționat să învăț să citesc mai repede. Nu a trecut mult timp până am început să citesc singur și am început să devorez fiecare carte ce îmi pica în mână. 

Mi-a plăcut să intru în lumea poveștilor, să devin un personaj ce trăiește în acele lumi fantastice, să fiu eu eroul care salvează prințesa de zmei sau neînfricat să confrunt armate întregi. Îmi plăcea să mă joc de-a cei trei muschetari, mă prefăceam apaș ce citea norii și urmele din iarbă, m-am transformat în Cireșar căutând legende ascunse din împrejurimile statului.

Pe la 11 ani m-am apucat să scriu o poveste cu pirați, după ce văzusem un desen animat la moldoveni. Moldovenii aveau niște desene smechere sâmbăta dimineața. M-am chinuit să construiesc un limbaj de indieni doar pentru câteva fraze, combinând cuvinte apașe din cărțile lui Karl May și alte închipuiri din capul meu. Am scris un caiet dictando întreg. Caietul l-am pierdut de mult, dar povestea e încă în cap. Toate poveștile sunt acolo, stocate pe hard, gata să iasă la lumină.   

Adolescența mea a fost destul de tumultoasă: divorțul părinților și tot ce a venit cu el, mutatul de la țară la oraș, descoperirea internetului și multe alte stări pe care nu știam exact cum să le descifrez. Am mai scris câteva poezii pe ici pe colo, compuneri la română dar nimic de anvergura unei povești lungi cât juma de caiet dictando.Și numai la scris nu îmi stătea capul. Și nu era nimeni în jur care să mă încurajeze să o fac. 

Dar prin liceu, am descoperit blogurile. Și încetul cu încetul am început să scriu tampenii pe net pe care nu le citea nimeni. Au rămas pierdute în marea internetului. 

De ce scriam? Auzisem că poți face bani din bloguri, așa că încercăm să fac bani din ceva ce îmi plăcea. Și credeam eu că e ușor să faci.

Banii au fost o motivație ce mă împingea la scris. Bloguri, freelancing, le-am încercat pe toate. Am făcut câțiva bani, iar când nu mai erau bani de făcut mă opream din scris. Mereu am considerat că e ușor să scrii și poate din cauza asta am tratat tot procesul de scris cu o foarte mare lejeritate. 

După ce m-am angajat, nu mai aveam nevoie de bani din scris. Aveam salariul ce-mi intra lunar în cont, aveam destui bani să fac cam tot ce voiam. Eram fericit. Asta până când m-am mutat la o garsonieră în care stăteam singur. Dădeam jumate de salar pe chirie. Și încă vreo 10% pe cheltuieli. 

Din nou aveam nevoie de bani. 

Am început din nou să scriu și să caut pe net cum să fac bani din scris. Și așa am descoperit Steemit, o platformă de blogging ce te plătea în criptomonede. Puteam să fac bani din scris. Așa că am început să scriu aproape tot timpul. 

Am început să-mi fac un obicei să mă trezesc de la 4 dimineața să am timp să scriu. Scriam un articol pe zi. Am început să scriu un web novel, poezii în fiecare zi, apoi alt web novel. Scriam ca și cum viața mea depindea de asta.  

Făceam bani frumoși, bitcoin și toate criptomonedele creșteau ca ciupercile după ploaie. Până când n-au mai crescut. Și banii ăia frumoși pe care îi făceam eu, nu mai erau așa frumoși. După aproape doi ani de zile de scris zilnic, deja nu mai scriam pentru bani.

Scriam pentru că îmi plăcea să scriu. Să-mi pun gândurile din cap și să le pun pe hârtie sau pe un document word. Scriam pentru poveștile nebune născocite de mintea mea dementă. Să le dau viață și să văd cum evoluează.

De ce scriu acum? 

Poate că scriu din același motiv pentru care am scris dintotdeauna. Să fac bani. Uneori, chiar visez că voi scrie o carte la fel de celebră ca Games of Thrones sau Witcher. Că voi creea o lume atât de impresionantă, încât voi marca viețile a mii de oameni. 

Poate că scriu că o scăpare din rutina zilnică. După 8 ore de muncă în mașina corporatistă, scris e un refugiu pentru mine. Și vin, între rânduri de 1 și 0 și-mi vărs toate emoțiile adunate de-a lungul timpului. Și fiecare rând scris de mine e felul meu de a da drumul la baraj și a nu-l lăsa să se reverse. 

Poate că e egoul meu ce mă împinge să scriu. Nevoia de atenție într-o lume modernă unde like-ul și inimioara ne guvernează livrarea de dopamină. Am nevoie să mă scald în atenția oamenilor și o fac așa cum știu el cel mai bine. Scriind. 

Nu vreau să găsesc vreun răspuns rațional la întrebarea asta. Deși de multe ori încerc să raționalizez cam totul din jurul meu. 

Scriu pentru că scriu și punct. Altfel n-aș fi făcut toată viața asta.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă un share.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.