Am fost la “Teambuilding” week-endul trecut. De când am văzut trailerul mi s-a părut un film de văzut, iar promovarea făcută de Micuțu înaintea lansării filmului n-a făcut decât să mă convingă și mai mult.
Iar filmul nu m-a dezamăgit. A fost fix ce mă așteptam. O panaramă de film, ce-și bate joc de viața corporatistă românească, alături de multe alte stereotipuri. Pe toată durata filmului am râs de m-a durut stomacul, fiindcă tot ce s-a întâmplat în film e așa de relatable pentru un corporatist ca mine, încât n-ai cum să nu râzi.
N-o să vă povestesc acu ce se întâmplă în film, puneți mâna și vă duceți că merită toți banii.
Însă vizionarea Teambuilding m-a făcut să mă gândesc și la starea filmelor românești. Foarte rar vezi filme românești în cinema. Majoritatea filmelor românești se fac pentru festivale. Esee artistice, drame complicate, regizori ce se vor artiști și vor ei să arate că societatea românească e o casă în paragină ce nimeni n-o mai poate salva. Cel puțin așa mi se pare mie.
Nu orice film trebuie să fie o operă de artă.
De aia poate și vedem doar 2 tipuri de filme românești. Drame artistice, greu de urmărit și de înțeles. Și comedii, mai bune sau mai rele, ce prezintă grotescul și ridicolul românilor și a României în general.
Iar comedia salvează România. Suntem o nație depresivă, fie că vrem să o recunoaștem sau nu, și de aceea dramele românești nu ne plac. Avem destul dramă în viața de zi cu zi. Dar o comedie de bun gust, mai fină sau nu, mai bună sau nu, ne scoate din cotidian. Poate de aia seriale precum “Las fierbinți” au un success atât de mare. Fiindcă ne fac să râdem.
Mi-ar plăcea să văd mai multe filme românești. Da’ filme făcute pentru public. Și-mi place să văd un val nou de actori și regizori ce creează pentru publicul larg, nu doar pentru festivale și trofee de festival. Fiindcă o industrie nu crește cu premii la festival, o industrie crește cu public și clienți. Și eu cred că filmul românesc are potențial. Suntem o țară cu prea mult potențial să nu-l punem pe ecran.