Mă aflu în fața foii goale. Și mintea mea parcă se transformă în foaia goală fiindcă mai tot timpul mintea mea devine precum foaia. Goală, ca Adam și Eva înainte să muște din măr.
Scriu de pe la vreo 10 ani. Scriu diverse. Prin facultate mi-am făcut mai multe bloguri, toate uitate în timp, iar prin 2015 mi-am cumpărat domeniul pe care sunteți acum. Scriu mai rar sau mai des, în funcție de chef, dar de fiecare dată mă trezesc scriind un articol ca cel de față. În care mă întreb ce naiba fac asta?
De ce mă supun la acest chin de a scrie? De ce mă chinui să public ceea ce scriu? De îmi supun gândurile la critica altora și de ce îmi expun emoțiile peste tot pe internet? Odată la ceva timp îmi pun aceste întrebări. Chiar acu un an mă întrebam fix aceeași chestie: De ce scriu?
Și revin la foaia goală și mintea care o copie.
Pe măsură ce mintea se golește încet, foaia începe să prindă formă. Se acoperă cu rânduri și gânduri, cu idei și concepte. Încetul cu încetul se adună cuvinte, propoziții, paragrafe întregi. Se adună așa cum se adună picăturile de ploaie într-un vas adânc. Și mintea devine mai goală și mai ușoară. Devine mai liberă.
Poate că de asta scriu, și umplu foi albe cu gânduri negre, și de asta îmi asum riscul de a mă deschide unor necunoscuți pe internet. Fiindcă mintea devine liberă și mai calmă, după ce îmi vărs amarul pe foi.
Și nu doar amarul. Ci și dulcele și acrul. Fiindcă îmi place să scriu despre orice. În loc să las emoțiile să se adune, le eliberez, le las să zburde libere, ca un mustang eliberat în prerie.
Foaia goală e acolo să primească totul. Nu mă judecă, nu mă ceartă, nu îmi vorbește. Ea doar tace și ascultă. Și mă lasă să îi zic tot ce îmi trece prin cap. Și îmi aduce aminte din când în când ce făceam și simțeam atunci, cândva.
Să nu credeți că orice scriu ajunge pe undele eterului la voi. Unele foi le umplu pentru mine și le știu doar eu. Dar pentru foaie nu contează unde ajunge textul odată scris. Și nici pentru minte nu contează ce se întâmplă odată ce gândul și-a luat zborul.
Tot ce e contează e acest dans între minte și foaie. Acest tango senzual între gânduri, căutând liniștea din ochiul furtunii și încercarea de a prinde curcubeul de la orizont.
Și la final, când totul se termină, nu mai rămâne nimic. Rămân doar eu, pregătit să pun foaia deoparte și să o iau, din nou, de la cap.